L-am cunoscut cândva pe un ardelean trecut bine de 70 de ani, care arăta ca în tinereţe. Subţire însă viguros, vânos, plin de energie. Dar ceea ce m-a mirat era faptul că – după cum îmi povestise – pentru el masa nu era masă fără „slană“. Şi cu toate că, în general, mânca numai carne grasă, nu avusese niciodată probleme cu greutatea corporală sau cu colesterolul. (...) Explicaţia era simplă: lucra de o viaţă ca pădurar şi tot timpul se căţăra pe coastele munţilor sau lua la pas văile… Imaginea lui îmi fulgeră adesea prin minte când văd, la TV, îndemnul de a fi ponderaţi în ce priveşte consumul de zahăr, sare şi… grăsimi. Dar mai ales mi-am amintit de acel ardelean când am citit, în „Le Monde“, o anchetă despre plăcerea de a mânca – temă ce merge, desigur, la sufletul locuitorilor unei ţări cu mari tradiţii gastronomice precum Franţa. Autoarele anchetei pornesc de la realitatea – pe care numai ipocriţii şi anorexicii o pot nega – că omul, prin firea lui, pur şi simplu ca organism biologic are plăcerea (ba şi nevoia!) să mănânce dulce, sărat şi chiar… gras. Problema e – cum se poate împăca această tendinţă naturală cu pericolul pe care cele trei genuri de alimente îl prezintă pentru sănătate? Căci, în ultimă instanţă, din cauza acestora, 45% din populaţia SUA şi 20% din cea a Europei e supraponderală. După cum spunea unul dintre participanţii la amintita anchetă, „valul de obezitate la care asistăm acum este, desigur, un fenomen fără precedent în istoria omenirii, deşi aceasta a mai cunoscut perioade de abundenţă alimentară (…) Schimbările globale ale modului nostru de viaţă influenţează supraponderalitatea ca şi alte afecţiuni – diabetul, b Publicitate olile cardiovasculare, cancerul – legate, în parte, şi de mediul înconjurător. Iar aceste schimbări privesc consumurile noastre energetice, dar şi modul de a mânca“. De aici – şi necesitatea de a modifica nu atât alimen