Scriu pentru dumneavoastră, cei care nu aţi cunoscut-o!
La Suceava prin 1985, o petrecere între prieteni. Să nu mai fumăm, că vine Anca. Anca! Ei şi? Nu-mi aduc aminte când a venit, dacă ne-a făcut cunoştinţă cineva, dacă am vorbit cu ea. Parcă am auzit pe cineva râzând de s-a umplut casa. Să nu mai fumăm în living, sufragerie îi spuneam mai toţi, vrea Anca să cânte. Ce să spun, Maria Tănase! Callas! Fumam în bucătărie, ne-au chemat că începe, am întârziat intenţionat. Linişte. Acelaşi râs. "Iubiţii mei, ce să vă cânt?" Şi a început să Cânte. Am uitat de ţigară, de nazurile mele de june prim cinematografic (deja trei filme, între ele "Declaraţie...") peste care se revărsau admiraţie şi flori, am uitat de tot. M-am pierdut între ceilalţi care o ascultau. Am înţeles. Era o Întâlnire. Poate doar am intuit sau pur şi simplu am trăit-o. Aşa ceva mi se mai întâmplase de câteva ori până atunci. Cu Octavian Cotescu, cu George Constantin, cu Sergiu Celibidache, cu Amza Pellea, cu Nicolae Herlea. Cu Nichita Stănescu. Trebuie să ne aducem aminte cât mai des că trăim şi printre oameni adevăraţi. Dacă omenirea ar reîncepe fără bani, fără proprietăţi, fără obiecte, mulţime de "mari" ar deveni ceea ce sunt: nişte anonimi, iar Ancăi i-ar trebui câteva minute pentru ca oamenii din jur să o remarce, să o admire, să o iubească. Indivizi care au şi oameni care sunt. Anca este. Prea puţin cunoscută şi recunoscută, pentru că nu a jucat fotbal, nu a făcut politică şi nici emisiuni tv, nu a cântat două cuvinte pe trei note, nu a bârfit, nu s-a dat în stambă. De asta scriu, ca să ştiţi! Dacă nu mai admirăm, dacă dărâmăm totul, demitizăm totul, lăsăm nimenii să ne strivească sub nulitatea lor agresivă şi rea. Să păstrăm Lumina din noi şi să o recunoaştem în cei din jurul nostru! Lecţia Ancăi este una de artă. Dar şi una de viaţă.
Nu (O) uitaţi! "Viaţa este min