IV

În călătoriile cu metroul în perimetrul central, dacă ai de mers multe staţii într-unul din vagoanele verzi ce nu se deschid automat, trebuind să ridici în sus cu putere un fel de clănţău, nu te plictiseşti deloc... După ce în primele zile îmi trecu aiureala specifică trecerii bruşte dintr-un mediu în-tr-altul, încep să observ cu stupefacţie - acesta-i cuvântul - că pe pereţii vagonului nu sunt scrise reclame ci poezii în toată regula din lirica naţională sau internaţională.

Mă ridic, ţinându-mă bine de peretele vagonului care se hâţână tare fiind mai vechi decât metroul nostru şi silabisesc versurile unui poet indian, al cărui nume nu am reuşit să-l reţin, dar care scria aşa, citez din memorie:

Când ziua puternică apare iar noaptea îşi leapădă podoabele ei (stelele) ca o femeie în faţa oglinzii... Splendid! Sunt... unde sunt? Pe la Odeon. Ceva mai frumos despre cer şi evoluţia lui nu am mai citit decât în Eneida lui Virgiliu şi, în picioare, în vagonul clătinător, recit în gând după ce trec de Odeon: Vertitur interea coelum ruit oceano nox... Între timp, cerul se roteşte şi din ocean dă buzna noaptea învăluind pământul, polii şi vicleniile grecilor... mirmidonumque dolos... (când Ulisse născocise Calul troian)...

Pe la staţia Cluny-Sorbona îmi mut privirile în stânga vagonului şi încep să citesc ceva cu istoria construirii metroului în care călătoresc... Cum, în secolul trecut, pe la începutul lui, ajungându-se cu săpăturile în dreptul staţiei Piaţa Saint-Michel de astăzi şi întâmpinând dificultăţi, inginerii avură ideea de a îngheţa în acel loc malul Senei, rivegauche, şi abia apoi să-l străpungă cu forezele ca să treacă pe celălalt mal, instalând la iuţeală inelele de beton, până când gheaţa realizată nu ar fi început să se topească revărsându-se la loc în Sena... Cunoşteam procedeul, citisem în ţară. Dar să afli lucrul