„Simbolurile şi valorile ce le angajează reprezentarea Sfintei Vineri sunt atât de multe şi materialul concret atât de bogat, încât ar putea constitui ea însăşi o temă specială de studiu.” (Ernest Bernea – „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român”)

Aşa cum se întâmplă în cazul marilor sărbători de peste an, şi ziua de 14 octombrie – marcată în calendarul creştin-ortodox de prăznuirea Sfintei Cuv. Parascheva – este grefată pe o sărbătoare precreştină, ce odinioară avea o mare însemnătate în Calendarul Popular al Românilor: Vinerea Mare.

Dacă acum, an după an, tot mai mulţi oameni merg în pelerinaj la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi pentru a se închina la moaştele Sfintei Parscheva, vreme înainte o divinitate autohtonă, Sfânta Vineri, era invocată pentru vindecarea bolilor, pentru legarea căsătoriilor şi naşterea pruncilor. Pentru ducerea neamului.

Sfânta Vineri, blajină şi cumplită

Duminica este cea mai importantă zi a săptămânii din punct de vedere al sacralităţii, iar ziua de vineri o urmează în rost. În unele părţi e considerată „jumătate de duminică”, în altele, sora ei mai mică.

Imaginarul popular o descrie pe Sfânta Vineri ca fiind o bătrână blajină, îmbrăcată în alb, cu un toiag în mână, de multe ori plină de răni, pentru că unele femei necredincioase lucrează de ziua ei. Este considerată protectoarea animalelor sălbatice şi a copiilor. Odinioară era respectată de toată lumea prin post şi rugăciune, era numită împărăteasa văzduhului, cea care păzeşte toate lighioanele pământului, iar o eventuală întâlnire cu ea nu putea fi decât benefică.

Copiii o cunoşteau din basme şi poveşti, din poezioarele învăţate de la bunici: „Vineri avea un ficior/ şi-l purta domnişor./ El plângea şi lăcrăma/ Da’ nime nu-l auzea...”. Descân­tă­toarele o invocau şi ele pentru a spori puterea tămăduitoare a plantelor de leac.

Ţăranii