Și cum poţi să susţii lipsa generală de atitudine critică a scriitorilor români, fără să nesocotești adevărul că au apărut, mai ales în anii ’60-’80, romane foarte critice la adresa sistemului, unele nefăcând nici măcar apel la calea ocolită a parabolei sau la limbajul esopic, ca și volume de poezie care erau expresia cea mai crudă a suferinţelor morale, a decepţiei sau a protestului abia mascat liric?
Să nu fi citit Herta Müller nimic din toate acestea? Să nu fi văzut ea spectacole cu piese contemporane sau clasice, românești sau străine, în care politicul reprezenta miezul ideatic și care lăsa să se întrevadă, ca într-o radiografie, natura perversă a dictaturii comuniste? Și încă: de unde, la un om atât de inteligent, prejudecata destul de răspândită la cei neinformaţi că scriitorii români disidenţi au fost lăsaţi singuri de către colegii lor? Era destul să fi răsfoit cartea despre dosarul de Securitate publicată la Polirom de Dorin Tudoran (de care nu-și amintește când se referă la disidenţii români, ca nu cumva să fie silită să recunoască faptul că scriitorii aceia lași pe care îi ţintuiește la stâlpul infamiei au dat cel mai mare număr de opozanţi faţă de regim dintre toate categoriile de intelectuali) ca să observe ce măsuri draconice adopta Securitatea ca să-l izoleze pe autor de grupul lui de susţinători așa zicând publici.
Mi s-a părut greu de explicat și accentul aproape exclusiv pus de Herta Müller pe caracterul explicit politic al operei literare, ca și cum ea ar fi prin natură document sau mărturie, și nu o ficţiune netendenţioasă, rostindu-și adevărul propriu, fără să facă propagandă adevărului oficial sau popular. Dacă n-ar fi confundat romanul cu pamfletul politic, ar fi trebuit să admită că nu poţi să-i ceri celui dintâi decât să fie literar valabil și că o carte bună este o carte bună, nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât. F