• În “Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian”, volum recent tipărit în România, spuneţi că “istoria este adesea o agonie morală şi o maladie descurajantă”. Dvs. personal, ca scriitor şi om, cum resimţiţi istoria în prezent?
Bulversată, haotică, centrifugă. Fermentează la periferia ostilă centrului momentan şi ne pregăteşte, cred, mari convulsii. Noua ordine globală şi capitalistă a economiei nu cred că va putea stăvili noroiul vulcanic care tot încearcă să iasă la suprafaţă.
• Experienţa Holocaustului şi a suferinţei este una dintre temele care vă bântuie literatura. Cât şi cum mai trăieşte astăzi umanitatea această traumă şi cum se măsoară astăzi suferinţa?
Suferinţa este o experienţă umană esenţială pe care, oricâtă nefericire ne produce, n-o putem evita şi nici nu ar fi bine, cred. În ea se cumulează intensitatea umană cea mai puternică, chiar dacă nu o dată terifiantă, a existenţei. Întrebările majore şi tăcerile pustiului prin care rătăcim ne vin prin suferinţă. Poate nu întâmplător, mai toate marile opere au beneficiat de experienţa suferinţei. Destinul uman nu poate fi separat de suferinţă şi oricâtă diversiune agreabilă întâlnim sau inventăm, suferinţa ne ajunge din urmă şi ne instruieşte, din nou, asupra esenţialului. Lumea de azi este mai rapidă, instantanee chiar, aş zice, nu e timp pentru un lent consum al suferinţei. E bine, e rău, cine poate spune...
• Care e cea mai frumoasă perioadă a istoriei dvs. personale?
Probabil, la revenirea în aprilie 1945 din Transnistria. Descopeream atunci “fantasticul banalităţii”, şcoala şi jocurile, rudele, mâncarea şi mătuşile, ospitalitatea unui oraş calm şi senin, plin de flori. Timpul petrecut atunci la Fălticeni şi apoi la Rădăuţi a fost o terapeutică tranziţie. Spun “descopeream”, şi nu “redescopeream”, deşi anii de până la deportarea din 1941 au fost,
