Nu ştiu ce făcea Ion Diaconescu pe 17 iulie 2010, însă ştiu exact ce făcea Dan Diaconescu. Era invitatul de onoare al Congresului PNŢCD, iar Aurelian Pavelescu, întâmplător preşedinte al partidului, era transpirat de emoţie la discursul proaspătului eliberat, după trei zile de arest, din "beciurile lui Băsescu" şi autoproclamat "cel mai tânăr deţinut politic din România". Dan Diaconescu a trecut de partea poporului ţărănist şi lui i-a plăcut. Sedus de preşedintele de garsonieră otevistă, PNŢCD s-a despărţit în acel moment, cu o bucurie tâmpă, definitiv şi irevocabil, de un preşedinte de onoare, de Ion Diaconescu.

Poate părea nemeritat ca la momentul petrecerii lui Ion Diaconescu în lumea celor drepţi primul lucru de pomenit să fie istoria cu Dan Diaconescu. Cred însă, ca şi atunci şi acum, că nemeritat a fost pentru Ion Diaconescu să ajungă să trăiască ziua de 17 iulie 2010.

Ion Diaconescu şi-a trăit întreaga viaţă cu testamentul lui Iuliu Maniu în suflet. "Să nu lăsaţi partidul să moară", cuvintele înaintaşului ţărănist rostite pe patul de moarte în închisoarea de la Sighet, au fost mai puternice pentru Ion Diaconescu decât cei 17 ani de temniţă grea din vremea regimului comunist. Nu şi-a făcut niciodată un titlu de glorie din anii petrecuţi pe nedrept în puşcărie, iar de fiecare dată când vorbea despre grozăviile temniţei, dincolo de lacrimile care îi apăreau discret în colţul ochiului, găsea puterea să şi glumească. Mereu povestea despre planurile pe care le făcea în puşcărie şi ulterior în perioada de domiciliu forţat. Împreună cu Corneliu Coposu susţinea rezistenţa PNŢCD-ului aflat în ilegalitate. Nu a vorbit cu ură, cu înverşunare, niciodată despre adversarii politici şi nici măcar despre torţionarii tinereţii sale. Cei 17 ani de puşcărie şi cei care s-au scurs apoi până la căderea regimului comunist au fost îmbrăcaţi "într-o pagină glorioasă din