Am ales „Particula lui Dumnezeu“ ca temă a paginii de opinii din ultima zi a anului, mizând pe multiplele semnificaţii care au însoţit de-a lungul timpului discuţiile pe acest subiect.. Bosonul lui Higgs, pentru care celebrul fizician din Regatul Unit a fost răsplătit în acest an cu premiul Nobel, este responsabil atât de partea materială a Universului cât şi de alimentarea unor dispute ideatice deosebit de consistente asupra existenţei.

Fizica subatomică spune că particulele elementare au căpătat masă în primele secunde ale universului, în momentul în care au trecut prin câmpul „particulei lui Dumnezeu“. În lipsa acesteia, întreaga existenţă ar fi fost o explozie de lumină şi atât, o mare de fotoni, plată, fără nici o denivelare sau curbură datorate gravitaţiei. Dar bosonul în cauză este şi un simbol al întîmplării, al accidentului, pentru că nimic nu impune cu necesitate apariţia sa. Sunt teorii care vorbesc despre existenţa altor universuri în care masa nu există.

Vreme de aproape 50 de ani particula elementară a fost un simbol al incertitudinii şi al efortului neobosit de a obţine confirmarea unei teorii. E drept că de importanţa sa s-a abuzat oarecum, în special în spaţiul atât de delicat al proximităţii dintre ştiinţă şi religie. Fanii necondiţionaţi ai ştiinţei i-au absolutizat importanţa, speculând şi conotaţiile metaforice ale denumirii - de altfel aleasă după criterii care nu au nimic de a face cu ştiinţa - în timp ce adversarii acestora au minimalizat relevanţa particulei, spunând despre oponenţi că nu fac decât să pună carul înaintea boilor.

Bosonul lui Higgs capătă astfel poate cea mai importantă semnificaţie. Aceea de punct de hotar, un loc în care se întâlnesc credincioşii, oamenii de ştiinţă şi filozofii. Pe acest fundament se nasc teorii, curente şi abordări adesea contradictorii. Religia şi filozofia nu mai pot ignora ştiinţa, în