Criticile se ţin lanţ după ultima reuniune europeană de la Bruxelles, acuzând reacţia slabă a liderilor europeni în faţa crizei datoriilor suverane ce sufocă statele din zona euro.Simpla înscriere în tratate a creării unui mecanism de stabilitate începând din 2013, este considerată frecţie la picior de lemn, iar liderii UE sunt acuzaţi că sunt incapabili de o acţiune fermă pentru stoparea marasmului datoriilor şi a pariurilor pe falimentul statelor.
Principala bubă a deciziilor la nivel european este considerată lentoarea, faptul că politicienii sunt mereu cu câţiva paşi în urma pieţelor, care internalizează rapid această stare de lucruri şi îşi îndreaptă tirul asupra statelor mari din Uniune, odată ce Grecia şi Irlanda au fost „rezolvate”. 2013 ca 2013, dar ce se va-ntâmpla anul viitor şi în 2012, aceasta este întrebarea care se ridică, sau, mai exact, dacă va mai fi ceva de salvat peste 2 ani. Sumele pe care statele din zona euro vor fi obligate să le împrumute anul viitor se ridică lejer la 2000 de miliarde de euro, la care se mai adaugă încă 1000 de miliarde de care se estimează că trebuie să facă rost băncile. Aceasta fiind miza, mai trebuie spus de ce finanţarea datoriilor este deopotrivă un coşmar pentru state şi o eventuală mină de aur pentru pieţe?
Incertitudinea privind evoluţia pe termen scurt a UE şi a monedei unice dă naştere la două curente extreme în luările de poziţie, unul vorbind despre inevitabila dezintegrare a Uniuni, celălalt despre o integrare mult mai rapidă. Primul dintre acestea alimentează euroscepticismul la un nivel fără precedent, susţine că de moneda unică profită exclusiv Germania care-şi consolidează excedentul pe seama, depildă, a Franţei, şi că ceilalţi membrii ai eurozonei sunt ţinuţi captivi de moneda unică. Euro, mândria şi cea mai importantă realizare a UE, este vinovata de serviciu, pentru că e văzută acum ca un
