În 2009, în vârf de criză, ziarul "Le Figaro" iniţia tipărirea "Fabulelor" lui La Fontaine în colecţia "La Bibliothèque", coordonată de Jean d'Ormesson. Deşi, la vremuri de grele, morala, în toate formele ei, cu toate că nu cârpeşte buzunare, vindecă răni şi este teribil de gustată, vânzările au depăşit orice aşteptare, până într-atât încât ziarul, după un prim bilanţ, titra vesel: "La Fontaine, un moralist pentru secolul XXI".

Entuziasmul redacţional se întemeia nu doar pe succesul de chioşc, ci şi pe numărul uriaş de internauţi care se îngrămădiseră să răspundă anchetei iniţiate ulterior de ziar: "Care este fabula dvs. preferată?" Pe locul întâi, la mare distanţă, se situa "Greierele şi furnica". O fabulă a cărei morală a fost întotdeauna prizată, şi în comunism şi în capitalism, fără deosebire de sex, religie sau naţionalitate. Pentru că, nu-i aşa, munca (fie că l-a creat pe om sau doar a dat naştere cuvântului "lene") şi spiritul de chiverniseală au fost şi sunt la mare stimă pe toate meridianele geografice şi de mentalitate ale lumii. Cu atât mai mult la vreme de criză.

În ceea ce mă priveşte, am avut tot timpul o slăbiciune ieşită din comun pentru greiere. Aşa că întotdeauna am pus deoparte doar cât să-mi cumpăr corzi pentru chitara din vara următoare. Iar vara asta, mai mult ca oricând, nu mi-a părut rău că am "cântat" pe străzile Barcelonei, în totală şi nesimţită lipsă de responsabilitate pentru iarna ce va să vină.

În toate marile oraşe pe care le-am văzut, am căutat, cu o plăcere pe care n-aş şti s-o descriu în termeni decenţi, ghimpele iraţionalului, chemarea iluziei şi anamorfozelor, straniul arhitecturilor baroce şi incongruenţelor stilistice, pulsul catacombelor. În Barcelona însă, adică oraşul care, datorită lui Gaudi şi nebuniei fără frontiere din Sagrada sau la Pedrera, ar fi trebuit să-mi zgândăre, în continuare, gustul pentru d