Domnule Director, am citit articolul „Demnitatea persoanelor în vârstă“ din săptămânalul „Viaţa medicală“ nr. 4/29 ianuarie 2010, a fost pe gustul meu – şi sunt „invidioasă“ pe autoarea textului, deoarece mi-a luat-o înainte (doream de mult să scriu în acest sens). În urmă cu o lună, am avut o experienţă extrem de neplăcută cu ocazia nefericită a internării mamei mele, în vârstă de 90 de ani, într-o clinică universitară de urgenţă, pentru un atac ischemic cerebral cu hemipareză stângă Pentru linia de urgenţă pot să spun că membrii echipei sunt de nota 10. (...) În patru ore au investigat-o complet (examen clinic de interne + neurologie, examenul de laborator, radiografie pulmonară, ecografie abdominală totală, CT craniană), după care au dus-o într-o rezervă. Aici a început calvarul cu personalul de îngrijire (infirmiere şi unele asistente). Deşi acest personal ştia că sunt medic primar pediatru, că soţul meu este profesor doctor şi şef de clinică universitară, nu au ţinut seama de elementarele reguli de deontologie şi nu au avut nici cel mai mic respect faţă de bolnavă. Menţionez că lucrez de 35 de ani şi nu mi-a fost dat să văd atâta indiferenţă faţă de pacienţi! Personalul nu este pregătit pentru a acorda îngrijirile ce-i cad în sarcină, nu are înţelegere faţă de nevoile unui bolnav, deşi pretinde bani sau „atenţii“ pentru serviciile pe care le are de făcut conform încadrării. Am fost surprinsă să văd că, în acelaşi salon, se internează femei şi bărbaţi de vârste diferite laolaltă, iar când este necesar să li se facă toaleta sau să fie aşezaţi pe ploscă pentru necesităţile fiziologice, nu există o „perdea“ de protecţie a intimităţii. Am rămas noaptea să o supraveghez pe mama (deoarece am găsit-o neschimbată, nu i s-a dat apă sau ceai şi era deshidratată, iar PEV mergea paravenos!) şi am constatat că „doamnele“ asistente mănâncă seminţe, se distrează sau discu