În momentul de faţă dobânda de politică monetară a BNR este de 6,25%. Tendinţa de scădere a fost întreruptă de BNR datorită impactului creşterii TVA-ului, ceea ce face ca mulţi economişti să aştepte acum un nivel constant până la sfârşitul anului sau, mai mult, chiar o creştere. Cred că niciuna dintre aceste variante nu este justificată.
Prima întrebare care se cere a fi pusă este în ce măsură un şoc punctual pe partea ofertei (nu a consumului), aşa cum este creşterea TVA, impune o menţinere (sau aşteptări de creştere!) a dobânzii de referinţă. Şi, mai mult, în ce măsură aceasta se justifică în condiţiile în care asistăm la o prăbuşire a consumului.
Pe baza inflaţiei raportate până acum, a inflaţiei de sfârşit de 2010 şi 2011 prognozate de BNR rezultă că, privind înainte, pentru următoarele 12 luni o dobândă de 6,25% duce la o dobândă reală (peste inflaţia estimată) de 3 puncte procentuale.
O dobândă reală mare după standardele regionale, întâlnită însă şi în trecut în diferite perioade. Marea diferenţă însă este că ceea ce se întâmplă acum cu economia românească are prea puţină legătură cu perioada când economia "duduia", iar BNR trebuia să ţină în frâu creditarea, consumul şi inflaţia. Şi aici cred că apare riscul major.
O situaţie nouă cu care România nu s-a mai confruntat până acum (dacă suntem atenţi la detalii) o să fie tratată cu de acum binecunoscutele (şi eficiente în trecut) reţete.
Menţinerea unei dobânzi înalte de politică monetară face ca banii să fie mai scumpi acţionând pe două paliere. Pe de o parte, încurajează economisirea, descurajând consumul, iar, pe de altă parte, descurajează creditarea şi implicit consumul (din nou) şi investiţiile.
Deci pe ambele paliere limitează presiunile asupra preţurilor. Problema este însă că economia românească nu se găseşte nici pe departe în situaţia în care consumul este excesiv şi
