Tolănit într-un fotoliu vechi, în faţa unei măsuţe rotunde, îmi beam ceaiul de dimineaţă în balcon, suflând rotocoale subţiri de fum peste iedera ce se căţăra pe perete. Priveam muşcatele înflorite, cu flori mari ca nişte pumni muiaţi în sânge, şi dincolo de ele, norii ce învolburau umfîndu-se pe cer. Încercam să-mi aduc aminte unul din visele ce-mi bântuise conştiinţa agitată. La drept vorbind, avusesem insomnie; stătusem toată noaptea pe jumătate treaz, pe jumătate adormit, cu nervii iritaţi şi simţurile dilatate, închipuindu-mi fel de fel de lucruri. Ideile se materializau derulându-se în mintea mea, sub forma unor imagini, ce creşteau unele din altele, fără nici o noimă. Unele îşi aveau rădăcinile înfipte în întâmplările trăite cândva, altele păreau să nu aibă nici o legătură cu trecutul; le luăm drept simple fantezii, sau mai degrabă umbre ale unor întâmplări ce aveau să se deruleze, într-o formă mult mai limpede, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, de care începea să-mi fie teamă. Mai întâi îmi apăru, în chip de pantof strada Marta. O visasem de atâtea ori, de fiecare dată altfel. Uneoeri se materialza sub forma unei rochii lungi, ce-şi revărsa poalele până la farmacia din colţ. Acolo rochia se agăţa de nişte scaieţi. Eu însumi bântuiam prin visul meu, preschimbat într-un câine lung, jigărit, pe jumătate orb, ce se târa în urma ei. Îmi lăsam mâinile să atârne din golul unei ferestre decupate cu grijă în piesaj. Şi mâinile se lungeau mereu, ca şi cum ar fost de gumă. Căutam să ating ceva în disperarea mea, să pipăi ceva, un punct ce strălucea rotindu-se nevăzut la capătul străzii aflate în derivă. Pe măsură ce mâinile mi se lungeau, punctul se îndepărta. Se îndepărta atât cât să nu-l pot atinge cu degetul arătător, ce se lungea şi el. Era ca şi cum mi-aş fi vârât mâna în scorbura unui copac, cum făcusem de atâtea ori în copilărie, ş