Tragediile ne arată dureros de clar ce ne apropie şi ce ne desparte. Ce poate fi negociat şi ce este ireconciliabil. Care sunt valorile în care credem, modelul cultural de care ne simţim ataşaţi şi de unde începe „ciocnirea civilizaţiilor” pentru fiecare dintre noi. Ne indică barierele imposibil de relativizat dintre bine şi rău. Ne „ajută” să înţelegem mai adânc ce iubim şi ce respingem, din tot felul de motive: obiective sau subiective, legate în primul rând de educaţie dar şi de experienţe personale, de şansa sau neşansa de a ne naşte sub anumite coordonate geografice, istorice şi sociale independente de voinţa noastră, de cunoaşterea şi înţelegerea altor culturi.

Suferinţa semenilor, tragediile la care suntem martori şi modul în care ne raportăm la durerea din jurul nostru, compasiunea sau indiferenţa sunt indicatori majori ai societăţilor avansate, respectiv ai populaţiilor primitive. Atentatul de la Boston este un nedorit exemplu pentru înţelegerea modului în care funcţionează compasiunea, solidaritatea şi capacitatea de reacţie a unei societăţi puternice, performante, care se sprijină pe valori, pe oameni educaţi (şi mă refer aici la lumea de pe stradă şi la spiritul civic, nu la elite şi la educaţia înaltă) precum şi pe instituţii centrate pe interesul cetăţeanului[1].

Din nefericire, în vremurile noastre America a fost şi este însângerată de tragedii sinistre concepute de minţi criminale, care îşi propun (uneori sub pretextul unor „cauze” absurde, alteori din ură sau din pură nebunie) să lovească exact în valorile şi modul de viaţă specific democraţiei liberale, să distrugă sau să fragilizeze miezul tare al crezului american: libertăţile individuale, alegerile personale, confortul şi bucuria vieţii. Terorismul este cea mai teribilă formă de război a lumii primitive cu civilizaţia, iar confruntarea cu monştrii sub acoperire este suprema încerca