Pâine pe cartelă. Zahăr şi ulei pe cartelă. Coadă la lapte, la Perlan, la portocale, coadă la tot ce nu se găsea şi se dădea greu, „câte puţin să ajungă la toată lumea!”. Carne, săpun şi lenjerie de import “pe sub mână”. Telejurnale cu vizitele şi cuvântările lui Ceauşescu. La externe - ştiri despre Belfast şi Beirut.
Duminica, “Viaţa satului”, “Album duminical” şi “Cântarea României”. Gumela şi caramele tari ca piatra, sticle de bere jegoase cu conţinut tulbure şi, rareori, câte un Pepsi al cărui parfum ne înţepa nările o zi întreagă. Frig şi frică, într-o lume cenuşie, apăsată de o linişte grea, în care ne târam mulţumindu-ne cu puţin. N-aveam mare lucru, şi din cauza asta ne bucuram de orice fleac.
Dacă închizi puţin ochii şi porneşti în căutarea acelui timp pierdut, te ia ameţeala! După o viaţă trăită între obligatoriu şi interzis, am început alta, în care orice e posibil. Copiii de atunci au experimentat deja toate tehnologiile moderne, de la pagere până la telefonia 3G. Copiii lor nu l-au prins pe Ceauşescu şi nu ştiu nimic despre el.
Părinţii de atunci au mai îmbătrânit, chiar dacă noi nu-i percepem aşa. Prinşi între două lumi în care nu s-au regăsit pe deplin, mulţi sunt uşor inadaptaţi şi nu ştiu ce i-a scârbit mai mult: comunismul brutal în care îi unea un spirit de frondă, alimentat cu bancuri geniale, sau democraţia diformă cu politicieni tâmpiţi, în care şi-au pus toate speranţele? Dar nu pot nega că astăzi copiii şi nepoţii lor au posibilităţi nelimitate: pot comunica, pot munci sau studia în străinătate, pot face aproape orice. Numai să vrea. Aproape totul e altfel. Ce nu s-a schimbat după ‘89? Păi despre asta scriu ziarele în fiecare zi.
