Avem, mai ales în anii din urmă, o literatură de colecţionari. De autori care îşi administrează, îşi gestionează economic şi-şi scot la mezat absolut toate produsele intelectuale. Începând chiar cu mereu aşteptata explozie a literaturii de sertar, continuând cu publiciştii care nu mai prea permit ca opera lor hebdomadară să se supună legilor perisabile ale gazetăriei, cu poeţii care-şi reciclează şi antologhează la nesfârşit cele câteva volume, cu aceia care îşi regăsesc după decenii un volum de adolescenţă şi-l încredinţează pe loc editorilor curioşi, cu tinerii care lansează în spaţiul virtual texte încă nedefinitive. Desigur, nu e nimic de condamnat în faptul că o muncă de arhivar, de bibliotecar, de colecţionar devine nu se ştie cum o atribuţie scriitoricească. Numai că, atunci când apar - de neunde - excepţii de la o asemenea - nescrisă - regulă, ele nu pot fi altfel decât îmbucurătoare.
O excepţie de felul acesta mi se pare - de la oricât de mare distanţă - Vlad Zografi. Poate cel mai important, de altminteri, dintre cazurile particulare. Un risipitor, în primul rând, şi nu un arhivar. Iată formula corectă, în deplin acord cu ritmurile de publicare.Fără a fi un dramaturg prolific, aşa cum se dovedeşte a fi Matei Vişniec, Zografi scrie rar şi scrie bine. Volumele sale de teatru se pot număra, din 1996 încoace, fără vreo dificultate: Isabela, dragostea mea, Oedip la Delphi, Regele şi cadavrul, Viitorul e maculatură. După aproape opt ani, revenirea, cu un titlu cel puţin bizar, satisface, în lumea cunoscătorilor, toate condiţiile necesare unui eveniment editorial. Aşadar: cum e, ce înseamnă, ce vrea şi ce reuşeşte să fie America şi acustica ?
E inutil să ne complicăm cu aproximaţii speculative, legate când de mitul antedecembrist al tuturor posibilităţilor, când de şoaptele sau bancurile atlantice datând din aceeaşi perioadă. Da, ele sunt plauzibile şi
