Ovidiu Ioaniţoaia, Petrişor Obae şi Radu Paraschivescu vorbesc despre rolul pe care îl joacă aceste trei surse de informare în viaţa noastră. Nimeni nu dă verdicte, fiecare decide pentru el. Subiectul de astăzi aduce în discuţie modul în care ne raportăm la principalele surse de informare: ziarele, posturile de televiziune sau internetul.
Prima sursă de informare cu ştaif a fost ziarul. A apărut acum câteva sute de ani ca „foaie", şi-a înmulţit conţinutul, a devenit stufos, s-a specializat, evoluând după capriciile cititorilor.
Mai citeşte şi:
Presa din Europa de Est, sub papuc
Acum, într-o lume a vitezei, un concept care trece greu dincolo de suportul care îl face să existe pierde public. În această dezbatere nu am socotit radioul, pe vremuri un veteran al ştirilor de ultimă oră, dar care, în prezent, cel puţin la noi, s-a transformat într-un muzicant ambulant pus pe şotii şi concursuri cu premii.
Ne îndreptăm spre televiziune, care a început să emită acum o jumătate de secol. A avut şi are cele mai multe puncte tari: popularitate, dezvoltare şi inventivitate. Punctul slab: oferă o doză mare de divertisment, adeseori patologic de stupid.
Urmând firul cronologic, ajungem la internet. Literele „www"- traduse ad literam „world wide web" (reţeaua întregii lumi) sau insinuant „world wide wonder" (minunea întregii lumi) - reprezintă o revoluţie tehnologică recentă.
Ca sursă de informare, acum, internetul îţi dă posibilitatea să reacţionezi la ceea ce citeşti, auzi sau vezi sau să deschizi tu discuţia. Este o variantă modernă a conceptului roman „coram populo" (în faţa poporului).
Bineînţeles că un forum de dezbatere de o asemenea anvergură are şi un efect superficial: o informaţie care porneşte de pe un meridian se împrăştie fără control, după modelul telefonului fără fir din copilărie. Totuşi, cu bune