Pe primul George îl mai cheamă şi Ţucudean. Răsfăţat de ursitoare, crescut în aşternuturi aurite, mângâiat de mic de lumea stadioanelor. Ajuns în fotbal cu burta plină, graţie unui bunic cu succes în afaceri şi a unui tată, fost fotbalist la UTA, care a ştiut să continuie tradiţia economică a familiei, George de la Dinamo a trebuit mereu să surmonteze tara jucătorului de bani gata, căruia îi e foarte greu să-şi găsească o motivaţie în carieră tocmai pentru că nu i-a fost foame în copilărie. Traseul modest de la Standard plus readaptarea dificilă după împrumutul la Dinamo, de parcă ar fi fost plecat din ţară şase ani, nu şase luni, dădeau gir tezei vedetei îndestulate, mai pasionată de maşina de zeci de mii din parcare decât de revulsinul masorului sau de sudoarea coechipierului.

De ceva vreme, Ţucudean a redevenit cel de dinainte de Standard. A început să dea goluri şi să semene iarăşi cu acel atacant care-şi poate depune candidatura la echipa naţională. Fază de mare acurateţe cu Botoşaniul plus două mostre de filigran în careul Vasluiului. Una soldată cu gol, cealaltă, cu şut în portar. Ţucudean e azi printre puţinii atacanţi din campionat în stare să învârtă doi apărători într-un metru pătrat şi apoi să-şi pună mingea pentru şutul decisiv. La Dinamo, odinioară, acest gen de faze erau ale lui Dumitrache. Diferenţa dintre el şi Ţucudean e însă imensă. Începând cu bolidul din parcare şi terminând cu capacitatea de a fi fotbalist mare, calitate care la Ţucudean încă e în stadiu de laborator.

Pe al doilea George îl mai cheamă şi Savu. Un portar român ca mulţi alţii, un om cu destule greutăţi în viaţă, care a găsit ursitoarele prost dispuse şi drept urmare n-a avut în copilărie pian în camera de zi. L-am cunoscut mai bine acum câţiva ani, eu în calitate de oficial al prim-divizionarei din Brăneşti, el în calitate de portar venit cumva la noroc să umple