De ani şi ani, guvernele României luptă cu poporul român să-l radicalizeze, să-l optimizeze, să-l salveze. Unele guverne au fost mai febrile, în strădania lor, altele mai răbdătoare. În nenorocita orânduire socialistă, când bugetul ţării înregistra excedente spectaculoase, poporul avea probleme cu alimentele, cu buteliile, cu călătoriile în străinătate, cu libertatea de gândire, acea orânduire a fost zdrobită. Bugetul ţării a înregistrat scăderi din ce în ce mai spectaculoase. Departe de a se fi rezolvat, problemele poporului propriu-zis s-au adâncit sever. Din an în an, România însăşi devine tot mai nerentabilă. De curând, cei ce conduc treburile acestei corăbii în derivă, au recunoscut, nu numai eşecul unui an sau al unei perioade, ci falimentul sistemului ca atare. De fapt, din ce ar putea să fie scoşi banii pentru rentabilizarea ţării? Dacă am ajuns noi să importăm şi scobitori, în vreme ce pădurile Transilvaniei au fost masacrate şi vândute pe aproape nimic unei străinătăţi cinice, cum putea fi rentabil?

Numai că ultima guvernare de aici, din zona Ciorogârlei, a reuşit, în aceşti ani, să derentabilizeze la maximum această ţară, arogantul partid portocaliu fiind şi nemulţumit de calitatea poporului din care i s-a insuflat ideea că se trage; de aceea, într-o strânsă colaborare cu diverşi arbitrii internaţionali, cele două componente şi ceva, ale guvernării îşi iau sarcina istorică de a scoate în afara activităţii productive tot mai multe şi mai mari cantităţi de popor, ca să ne exprimăm în termeni vulgari-comerciali. Idealul ar fi, dincolo de orice îndoială, eliminarea întregului popor român din ecuaţie. Şi de ce nu? S-ar rezolva multe, prin eliminarea neamului românesc din istorie. Ar dispărea obligaţiile faţă de pensionari. N-ar mai trebui plătiţi medicii şi profesorii. Toţi banii ar rămâne în posesia statului, care i-ar putea împărţi echitabil proti