În ultimele zile, zgomotul de fond a prostiilor din politica românească aproape că a asurzit şi spectatorii de la meciul „Televiziuni+aplaudaci versus Bunul simţ”. De aceea, anumite ştiri de valoare din spaţiul extern nu se mai pot înţelege cum trebuie, orăcăitul nervos al câte unora fiind capabil să deturneze din drumul său şi un tren plin cu mercur ce alunecă într-o pantă de 10%.
De aceea, în momentul în care am văzut o ştire despre liderul PKK, Abdulah Ocallan, care şi-a îndemnat luptătorii la armistiţiu cu Turcia, am tresărit, deoarece ştirea aceasta nu este singură.
Celelalte trei cereri adresate de acesta - din momentul începerii conflictului au trecut 29 de ani - nu fost respectate, numai că aceasta era din start mai interesantă.
De fapt, ce le-a fost comun celorlalte trei cereri: faptul că la graniţa Turciei era linişte, în sensul unei conduceri ferme şi care nu avea mari probleme în asigurarea stabilităţii unei frontiere. Atât Siria, cât şi Irakul erau conduse de lideri de forţă, care nu ezitau să rezolve rapid situaţiile de insubordonare sau formele de opoziţie politică şi / sau armată.
De data aceasta, situaţia este mult diferită: în Irak, kurzii aproape că sunt independenţi în partea de nord a ţării, unde sunt şi unele resurse care pot asigura o bază de plecare pentru o economie naţională eficientă, iar în Siria conflictul intern purtat cu înverşunare nu lasă loc la interpretări - forţele implicate au profitat de context şi acum tranşează prăjiturii viitorul prin sfărâmarea trecutului istoric.
De aceea, faptul că liderul operativ actual a PKK a anunţat armistiţiu general cu Turcia, acceptând ideea lui Ocalan a părut surprinzător pentru toţi, deşi nu este.
Pe fond, pentru kurzi nu există şansă mai mare decât cea de acum, iar tactica presupune uneori şi retrageri de pe poziţiile prea avansate. Astfel, este necesară acum