Autoritatea legala care nu se bazeaza pe morala si corectitudine sfirseste prin a deveni o autoritate pur coercitiva. Pentru multa lume, intrarea americanilor in Bagdad a fost un triumf cel putin ambiguu. Aceasta nu atit pentru faptul ca divizia a treia americana nu a respectat consemnul ministrului irakian al informatiilor, care raportase deja de mai multe ori ca americanii fusesera pusi pe fuga de eroica armata irakiana sau pentru ca poporul irakian nu s-a comportat la inaltimea evenimentelor, ignorind complet asteptarile lumii arabe si ale pacifistilor din axa Paris-Berlin-Moscova, primindu-i pe americani ca pe niste eliberatori. Ceea ce intriga cel mai tare in victoria anglo-americana din Irak este ca nu reusim sa intelegem a cui este victoria si daca este o victorie a cuiva. Nu vedem inca discursuri triumfaliste, defilari ale armatelor victorioase, spectacole omagiale, planuri de anexari teritoriale, deportari, proiecte de sovromuri si partide fratesti etc., iar aceasta ne deruteaza, daca ne gindim la bunele obiceiuri dintotdeauna ale cuceritorilor. Poate insa ca lucrul cel mai curios aici este ca pe nimeni nu mai pare sa intereseze persoana lui Saddam. Este ca si cum fiorosul conducator ar fi disparut in neant odata cu darimarea statuilor sale. Daca va fi murit intr-un bombardament, va fi fugit intr-o tara pretena sau daca bintuie prin catacombele sale ca un fel de geniu rau al Irakului, care din cind in cind iese la suprafata pentru a divide si insingera lumea, nimanui nu pare sa-i mai pese. Motivul pentru care nimeni nu-l cauta pe fostul inoxidabil de la Bagdad este convingerea generala ca acesta este peste tot. Reala sau nu, disparitia sa fizica nu mai are nici o importanta in raport cu mostenirea pe care o lasa. Irakul post-Saddam va fi mai rau, daca asa ceva poate fi imaginat, cel putin o buna perioada, decit cel din perioada Saddam. Americanii afla acum,