Intr-o camaruta mica, tapeta cu rafturi intregi de carti si obiecte de arta populara, un fost detinut politic, un om persecutat de comunisti, dar si un om care a avut un dram de noroc, isi duce veacul. A ajuns la venerabila varsta de 83 de ani, dar este inca extrem de activ.
O colectie impresionanta de volume cu dedicatie, aticole din presa comunista, scrisori ale unor personalitati din secolul trecut si obiecte de arta. Sunt o parte dintre lucrurile care vorbesc despre viata lui Valeriu Vaida.
Mandru de amintirile care il inconjoara, mi-a aratat inca o data colectia si piesele ei de reistenta, dupa care mi-a spus: „Acesta sunt eu, acum poti sa ma intrebi ce vreiâ€Â.
Rep: Domnule Valeriu Vaida, cum se vedea sfarsitul perioadei interbelice prin ochii unui adolescent?
Valeriu Vaida: Am avut noroc sa traiesc o tinerete plina de evenimente. Am crescut in cartierul garii, de fapt in mahalaua garii, unde am cunoscut birjari, hamali, prostituate, jocuri de noroc etc.
Pe strada pe care am locuit noi, Ion Luca Caragiale, am fost singura familie de romani si poate ca voi fi caraghios, dar trebuie sa o spun sincer: am avut „norocul†ca a venit Horti. Pe vremea aceea eu nu vorbeam romaneste decat acasa, la scoala si la biserica. A doua limba materna era maghiara.
Eu cum ieseam din casa, nu mai vorbeam romana, pentru ca nu mai aveam cu cine. Dar daca eu ieseam cu o bucata de paine unsa cu magiun, noi ii ziceam silvoiz, pentru ca restul erau mai saraci decat noi, ii dadeam o bucata si lui Feri.
Vreau sa mentionez asta ca sa va arat cum sunt ei, chiar daca poate nu toti. Apoi a venit anul 1940. Eram la scoala de Arte si Meserii. Auzeam la difuzorul gari ca s-a cedat Ardealul Ungariei. Mama a spus: „No ce facem Petre? Mergem?†(noi eram sase copii).
Pai zice: „D
