A murit nazismul? Da, suntem tentaţi să răspundem. Cutremurătoarea crimă din Franţa, asupra copiilor evrei, ne arată că nu.
Aproape nonagenarul Iacob Zimbler, născut în România, de care memoria lui afectivă refuză să se distanţeze şi trăitor în splendidul oraş israelian Haifa, lângă ţărmul sudic al Mediteranei, mi-a citit telefonic un fragment tulburător, în graniţa prozei, aparţinând unei scriitoare născute şi ea pe meleagurile noastre. Personajul este un adolescent evreu care, încolonat pentru deportare şi pentru lagărele morţii, atrage interesul unui jandarm prin frumoasa cămaşă înflorată pe care o purta. Cămaşa fusese cusută de mâna mamei copilului care pusese în ea toată iubirea pentru fiu. Dă-mi-o mie, i-a cerut-o jandarmul care mergea călare, pe lângă şirul de prizonieri. Ţie oricum n-o să-ţi mai trebuiască. Puştiul a spus că nu se poate despărţi de ea, fiind o cămaşă de la mama. Jandarmului îi plăcea însă cămaşa, rămăsese lipit cu privirea de ea şi tot insista. Cât vrei pe ea? – l-a întrebat păzitorul cu armă şi puştiul n-a ştiut ce să-i răspundă. Într-un târziu, când coloana se scurgea pe lângă o pădure, i-a zis copilului: lasă-mi cămaşa şi fugi în pădurea pe care o vezi. Micul evreu a fost convins că va fi împuşcat, dar i-a dat cămaşa pe care jandarmul şi-a îndesat-o, mulţumit, în rucsac, iar el a alergat, fără a privi înapoi, spre pădure. Aşa a scăpat iar mama i-a mai dăruit o dată viaţă.
Citind ultima carte a prietenului meu Carol Roman, „Să crezi în vise...”, un fel de roman autobiografic în care dezvoltă, aşa cum face şi în viaţă, în notă umoristică, întâmplări tragice, am tresărit la o asemănare. Familia cizmarului „de lux” din Bucureşti, în fapt o familie sărmană, trăind chinuit din truda de pantofar a tatălui, pleacă la Galaţi ca de acolo să ajungă în promisul El Dorado al URSS. Numai că jandarmii sechestrează în vagonul de tren, ră
