Nu mi-am închipuit niciodată că voi ajunge în Noua Zeelandă. Iată-mă întors după 24 x 2 ore de zbor efectiv, ceea ce înseamnă 36 x 2 cu cele petrecute între avioane şi după paisprezece zile cât am stat în ţara de la antipozi.
Noua Zeelandă se întinde pe două insule mari (pe cele mici nu le-am numărat) foarte diferite una de alta, şi are două coaste la fel de diferite. Pe coasta de vest bate mereu vântul − oho, ce vânt! − şi plouă de rupe pământul, inclusiv un pod pe care urma să-l trecem.
Pe coasta de est e soare şi pace. Nu degeaba e scăldată de Oceanul Pacific. Coasta de vest suportă capriciile insuportabilei Mări a Tasmaniei. De aceea se zice că nu-i suportă neozeelandezii pe australienii aflaţi dincolo de ea, chiar dacă la mai bine de 2.000 de kilometri.
Fiind vorba de distanţe, Noua Zeelandă e ţara cea mai depărtată de toate ţările din lume. La Bluff, orăşelul situat cel mai la sud, sunt însemnate pe nişte săgeţi de lemn următoarele distanţe: 18.900 de kilometri până la Londra, 15.000 până la New York sau Tokyo, 11.000 până la Hong Kong, şi altele mai puţin semnificative. Bucureştiul nu e semnalizat, nefiind de găsit, de altfel, în niciunul din cele două ghiduri consacrate Europei.
Două treimi din cele 4,5 milioane de locuitori trăiesc pe insula de nord, şi 1,4 milioane dintre ei în Auckland, care nici măcar nu e capitală, onoarea revenind lui Wellington, tot de pe insula nordică, un oraş mult mai mic. Insula sudică numără puţine localităţi importante. Cele câteva care merită numele de orăşel seamănă cu aşezările americane din filmele despre Far West şi par de butaforie. Hokitika, de exemplu, unul din centrele culturii maori.
În rest, ferme relativ izolate. Insula sudică, singura pe care-am străbătut-o în lung şi-n lat, e ocupată aproape 100% cu creşterea oilor şi a vitelor: 44 de milioane de oi, adică 11