• De pe malurile Senei privind, care credeţi că ar fi distribuţia politică de azi, pe malurile Dâmboviţei, a “Scrisorii pierdute”?
Nu prea mai privesc spre într-acolo. Sunt vreo zece ani, poate mai mult, de când am avut brusc sentimentul că România de azi (de atunci) e pentru mine o ţară “străină”, o ţară pe care, vreau să spun, nu o mai înţeleg. Veneam rar, o dată, de două ori pe an, stăteam puţin, câte o săptămână, şi aveam de fiecare dată senzaţia că, deşi vorbesc limba, ştiu o mulţime de lucruri despre Bucureşti şi Ploieşti (oraşele unde mergeam), recunosc un colţ de stradă, o clădire etc., de fapt nu (mai) sunt de-al locului. Apoi, de aproape doi ani şi jumătate, împrejurări de viaţă personală m-au obligat la o drastică restrângere a cercului de interese. Mi s-a diminuat energia, mă deplasez greu sau chiar deloc din Paris, am avut vreo şase-opt luni în care nu am putut citi nici măcar scurte note prin reviste…
În aceste condiţii, prefer să fac economie de energie şi, câtă mai e, să o rezerv literaturii române, nicidecum acestui epifenomen invadator care e ceea ce se cheamă “viaţă politică”.
• Caragiale în 2010. Citat sau citit?
Pentru mine, după mine, citit. Nu sunt singurul, însă nu e imposibil să fim un fel de sectă, chiar fără a ne cunoaşte între noi.
• Propuneţi în prefaţă două paliere de interpretare atipice. Troţki şi Steinhardt. Caragiale politic? Caragiale metafizic?
Am făcut-o din două motive. Primul era că ambele interpretări păreau căzute în trapele istoriei, deşi fuseseră publicate în România după 1990. Despre Troţki nu s-a scris nici un rând, iar eseul lui Steinhardt a fost tras pe linia de garaj a ortodoxismului. Al doilea, m-au izbit anumite similitudini de destin între autorii lor, chit că e imposibil să-l imaginezi pe Steinhardt, dandy şi gay frenetic în perioada interbelică, în rol d
