De o parte armament malefic, planuri sinistre, şantaj, teroare şi rânjete sadice. Răul. De partea cealaltă bicepşi lucraţi la sală, curaj nebun, zâmbete panoramice şi decizia de-a salva tot ce e de salvat. Binele.
Lucrurile se întâmplă la fel de fiecare dată: căpăţâni zdrobite cu barosul, piroane înfipte în coşul pieptului, rafale care rad trei sferturi din distribuţie, topoare care aşchiază clavicule, rotule pulverizate de gloanţe, oase frânte prin procedee ferme, bumbăceli interminabile, explozii care îţi iau ochii.
Imaginea răului e un colonel revanşard, devenit apostol al ororii termonucleare, un poliţist dat afară şi transformat în terorist sau un asiatic hotărât să decimeze rasa albă din raţiuni ideologice. Imaginea binelui e un karatist care trece prin foc şi care adună câte ceva din Ivanhoe, Tarzan, James Bond, comisarul Moldovan, Thierry la Fronde şi Superman. Eroul nu cunoaşte oprelişti, nu admite împotriviri şi nu poate fi înfrânt. El eliberează ostatici şi recuperează avioane deturnate cu uşurinţa cu care un campion la gimnastică se leagă la şireturi.
Pro TV şi Antena 1 trăiesc - nu de azi, de ieri - o fascinaţie aproape mistică pentru acest gen de filme. De vreun an li s-a adăugat Kanal D, care se străduieşte să le ajungă din urmă. Sigur, nu-i poţi da omului doar filme de Von Trier, Forman sau Tarkovski. E nevoie de divertisment, de fior, de aventură. Perfect, dar asta se poate face şi cu filme noi, nu cu aceleaşi ciorbe reîncălzite până la obsesie. Ciclurile „Armă mortală“ sau „Greu de ucis“ şi comediile involuntare cu Steven Seagal au fost deja difuzate de câteva zeci de ori fiecare.
Lumea s-a săturat de ele, vrea şi altceva. Şi în orice caz, mi-e greu să cred că mai are apetit pentru titlurile şablonarde, în care unul dintre cuvinte trebuie să sune funest. Trebuie făcut ceva. A venit momentul casării
