Ariel Sharon - militar, politician, vizionar - dispare. Intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem, acum, cit nu sintem prinsi cu descrierea masacrelor si razboaielor viitoare, e: istorie sau plan divin? Si mai departe: daca asa arata istoria, atunci e ea suma faptelor care inalta oameni si natiuni, spre a-i strivi?
Pina miercurea trecuta, Ariel Sharon ne-a convins ca istoria e, dimpotriva, suma faptelor contradictorii care razbesc spre sens. Cariera primului-ministru israelian e ilustrarea prelunga a acestei sperante. Sharon a fost, mai intii, rebel nationalist evreu. S-a inrolat in formatiuni semiclandestine.
A devenit militar de front si a luptat in toate razboaiele mari si dese ale evreilor, cu garda de natiuni arabe din jur. A fost indraznet pina la insubordonare. In 1967 si in 1973 a sfidat planurile prudente ale Statului Major. Condus de o intuitie vizionara, a zdrobit fortele inamice, prin miscari neaprobate si stralucite. Sharon era omul fortei. In 1982, aceasta impresie a devenit certitudine.
Sharon a condus trupele care au invadat Libanul si au aruncat in mare centrul de operatii palestinian condus de Arafat. Era ora consolidarii. Sharon a inteles bine cursul istoriei, largind, prin colonizari, aria de implantare evreiasca. Insa Sharon nu s-a predat niciodata propriei glorii.
Spre deosebire de militarii si politicienii monomani, el a judecat cu un simt dramatic al schimbarii de ora istorica.
La sirsitul anilor ’90, militarul dur disparuse. Sharon intelesese ceva anume, mult inaintea poporului sau si a politicienilor rasfatati de pacea lumii occidentale. Sharon a imaginat fara ezitare un plan nou: un Israel compact, mai mic si mai usor de aparat.
In rasparul sentimentelor populare, el a ordonat evacuarea colonistilor din Gaza si a separat teritoriile palestiniene printr-un gard de protecti
