Nimic nu este întâmplător în politica românească. Mai cu seamă atunci când miza discuţiilor şi a iniţiativelor este legată  de domnia legii şi de constituţionalism . Departe de a fi ignorant, politicianul român este deosebit de atent la toate detaliile  ce îi pot afecta, direct sau indirect, statutul simbolic şi cel juridic. Dezinteresul pentru binele comun este dublat de preocuparea  pentru propria carieră.

În acest context, blocajul din cadrul CSM şi dezbaterea din cele două camere  pe tema  imunităţii sunt o probă  în  acest dosar al slăbirii statutului de drept în România. Numitorul comun al celor două fenomene este dat de poziţia pe care o justiţie independentă o deţine într-o democraţie constituţională.  Ambele evoluţii  subminează, deliberat, acest statut, vizând să instituie o stare de arbitrariu ce anulează  însăşi ideea de egalitate constituţională în faţa legii.  Protecţia excesivă solicitată de deputaţi şi senatori se întâlneşte cu apariţia imposibilităţii  de a funcţiona a celui mai important organism ce garantează independenţa magistraturii.

În cele din urmă, ţinta acestui asalt  pornit pe cele două fronturi este  separaţia şi echilibrul puterilor în stat. Cum s-a observat deja, ambiţia aleşilor naţiunii nu este doar  aceea de a se aşeza deasupra legii, ci  şi conturarea unui cadru care să  oficializeze privilegiul întemeiat pe alegerea în una din  cele două camere. Ori în acest stat al privilegiilor   separaţia puterilor în stat este un element care poate perturba mecanismul bine pus la punct al imunităţilor şi impunităţilor. În faţa atacului parlamentului şi al puterii executive, justiţia poate fi instrumentul ce oferă echilibrul în societate, restabilind egalitatea constituţională prin soluţionarea litigiilor de o manieră imparţială şi neutră. Domesticirea justiţiei, prin decredibilizarea CSM şi intimidarea membrilor săi recalcitranţi,