(unde au dreptate studenţii şi unde nu au) Am ezitat, timp de trei săptămîni, să scriu despre greva studenţilor. În presă am văzut variante cîte ziare, iar urmărind ştirile tv (deseori pentru a vedea dacă e cazul ca a doua zi să mă duc la facultate), la fel: părerile rămîneau împărţite şi nimic nu se lega cap la cap. Discutînd cu profesorii, am reîntîlnit sentimentul pe care îl trăiam eu însumi: pentru un universitar este riscant să se pronunţe în această chestiune, mai ales contra (riscul privind, evident, popularitatea), cu atît mai mult cu cît nici leafa lui din decembrie nu pare prea sigură... Totuşi, cred că lucrurile trebuie spuse pe nume, cît mai abrupt, pentru că sînt situaţii ce refuză retorica. În privinţa învăţămîntului (şi nu numai) promisiunile ţin loc de linie politică, iar ofertele rămîn doar pe hîrtie, nu de ieri ci de ani buni. De cînd prin lege (!) s-a stabilit ca un anumit procent al bugetului să revină educaţiei, nici un guvern n-a fost capabil fie să croiască suma astfel încît să aplice legea, fie să schimbe legea inaplicabilă. Sigur, ştim de ce şi înţelegem, dar situaţia e nedemnă de un stat serios: de ani, guvernele însele încalcă legea! Asta este una; mai sînt apoi apucăturile de fraţii Marx cu care miniştrii în chestiune i-au tratat pe studenţi, pe de o parte promiţîndu-le, pe de alta dînd vina unul pe altul sau dîndu-le întîlnire studenţilor în zile în care agenda cerea o plecare din Bucureşti. Admir optimismul celui ce-şi închipuie că aşa o strategie de doi bani poate rezolva ceva, dar în acelaşi timp îi înţeleg pe studenţi şi-mi fac cruce. În egală măsură îmi fac cruce şi cînd aflu doleanţele studenţilor: este atîta demagogie stîngistă, încît una că îneacă cererile legitime şi doi, că (venind din partea studenţilor, viitorul naţiunii!) te pune pe gînduri. La ora actuală, studenţimea din Bucureşti este atît de divizată, încît memoria