Decizia din 1991, privind trecerea (treptată) la convertibilitatea leului, se referea numai la plăţi şi încasări privind operaţiunile de import-export, servicii şi alte lucrări. Convertibilitatea din 1991 era internă, în sensul că producea efecte numai în spaţiul pieţei valutare româneşti. Şi era limitată, pentru că inducea foarte multe restricţii.

Acest tip de convertibilitate a început să funcţioneze în România la 11 noiembrie 1991, când s-a procedat la unificarea cursurilor valutare. De atunci, an de an, au intervenit măsuri care au dus la relaxarea pieţei valutare. Convertibilitatea de cont curent a rămas internă, dar, în ceea ce priveşte caracterul limitativ, de atunci şi până la convertibilitatea totală de la 1 septembrie 2006, rând pe rând au tot fost ridicate restricţii. *

De reţinut că şi înainte de noiembrie 1991, în pregătirea trecerii la convertibilitate, au fost ridicate restricţii privind banii şi piaţa. Cea dintâi decizie importantă fiind trecerea (tot treptată) la liberalizarea preţurilor, la 1 noiembrie 1990. Inflaţia declanşată atunci a condus la o gravă confuzie, fiind asociată liberalizării preţurilor. Deşi România a trecut prin procese inflaţioniste şi înainte de ’90. Cu toptanul. Inflaţie galopantă. În anii ’80, preţurile au sărit în aer iar leul şi-a pierdut valoarea. Căci numai în aparenţă leul era stabil. Cum tot numai în aparenţă erau stabile şi preţurile.

Fiindcă preţurile erau stabile… pe hârtie. În magazine însă, vânzătorii oficiau în faţa rafturilor goale. Mărfurile, tot mai puţine, ieşeau pe uşile din dos şi erau vândute la preţurile pieţei negre, în continuă creştere. Ca şi valuta.

Cât despre leu… era atât de anemic încât nici la mită nu-l mai accepta nimeni.

Corupţia, în floare şi pe atunci, îşi avea propriile monede de schimb: de la băuturi fine, ţigări scumpe şi cafea la brânză, ulei şi zahăr. Nu venis