Jurnalele de felul celui publicat de Sorana Gurian în 1950, la Paris Les Mailles du filet ( tradus de Cornelia Ştefănescu cu titlul Ochiurile reţelei) sînt aproape totdeauna susceptibile de un anume fragmentarism părtinitor, de intenţia de a convinge un anumit cititor ( "e conceput anume pentru o revistă franceză în general şi pentru Le Figaro în special", scria Virgil Ierunca), iar o lectură cum grano salis e îndeobşte cea mai indicată. Pentru că Sorana Gurian nu e Adriana Georgescu, şefa de cabinet a generalului Rădescu, fugărită de miliţia populară şi lăsată fără dinţi în beciurile Securităţii, care-şi exorcizează cumplita experienţă în La început a fost sfîrşitul, ea e o comunistă repudiată care-ncearcă să fugă din regimul dictaturii proletare; i s-a luat dreptul de semnătură şi e subiect de critici partinice în editorialele revistelor culturale, dar nu se poate despărţi de credinţele tinereţii. În lipsa autoironiei tăioase a lui Radu Cosaşu, Sorana Gurian se ascunde în spatele observaţiei jurnalistice şi al bancurilor cu Ana Pauker.

Totuşi, cine e Sorana Gurian, "ovreicuţa de la Iaşi, cu picioarele rupte" ( E. Lovinescu), convertită la catolicism de monseniorul Ghica, ilegalistă devenită după 23 august directoare a Universului şi suspectată apoi de spionaj în favoarea francezilor? Aproape necunoscută astăzi, Sorana Gurian era o prezenţă constantă în paginile revistelor de cultură de prin 1938-1939, frecventatoare a cenaclului Sburătorul, o prozatoare apreciată de Lovinescu şi mai mult decît onorabilă chiar pentru cititorul de astăzi, autoare a unui roman ( Zilele nu se întorc niciodată, 1945, cu o continuare, scrisă în franceză Necruţătoarele iubiri, 1953), a unui volum de nuvele ( Întîmplări dintre amurg şi noapte, 1946), şi a unui "jurnal de sanatoriu", Povestea unei lupte, ultima carte înainte de moartea ei la Institutul Curie, la Paris, în 1956.