În loc să fie preocupat de falimentul Libiei, Washingtonul ar trebui să se uite mai întâi în vecini, în „străinătatea sa apropiată”. Până nu demult, Mexicul era o speranţă, chiar o reţetă de dezvoltare pentru America Latină. Acum însă a căpătat tot mai mult aparenţa unui stat eşuat: felii teritoriale extinse au ajuns să fie efectiv conduse de cartelurile de droguri. În timp acestea au ajuns să formeze o veritabilă administraţie paralelă statului oficial.
Dar "cine a pierdut Mexicul?", se întreabă Moises Naim, economist şi fost redactor-şef al revistei Foreign Policy, în cel mai recent comentariu al său pentru „El Pais”.
Sigur, lista potenţialilor vinovaţi este lungă. Sunt voci care arată cu degetul spre această veritabilă cultură a toleranţei faţă de cartelurile de droguri, sedimentată pe parcursul deceniilor şi care astăzi a ajuns să facă parte din ADN-ul normalităţii; alţii îl fac responsabil pe Felipe Calderón care a declarat război cartelurilor, la scurt timp după începerea mandatului prezidenţial, dar fără a avea o strategie coerentă în acest sens. Rezultatul? Totul a degenerat în cele din urmă într-un spectacol al violenţei fără limite. Dar, pe de altă parte parte, ar fi prosperat „noua administraţie” fără imensa piaţă de consum din vecini? Fără SUA? Faptul că Statele Unite „importă droguri, îi face pe criminali prosperi, şi exportă armele” care în cele din urmă sunt folosite pentru subminarea statului formal, este o realitate de netăgăduit.
Narco-franciză
La început, Mexicul a fost o simplă rută de tranzit, însă în timp, beneficiarii acestui tip de comerţ au devenit tot mai prosperi, reuşind „să cumpere” şi să-şi confecţioneze din funcţionarii statului o tot mai densă plapumă protectoare: „politicieni, judecători, responsabili militari, guvernatori, primari, poliţişti, jurnalişti, şi chiar bancheri” se află pe ştatele de plată a
