"Numaidecât am fost în duh. Şi iată un scaun de domnie era pus şi pe scaunul de domnie stătea Cineva. Şi Cel ce stătea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere".

... Îl întâlneam, de obicei, pe plajă, la răsăritul soarelui. Dar şi după apusul lui. Fiecare dintre noi avea un mod al său de-a se ruga. Eu îmi îndeplineam datoria creştinească, scufundându-mă în mare lângă o stâncă năpădită de licheni din Golfului Francezului, loc nefast, unde în fiecare vară se îneca câte un străin.

Rosteam Tatăl nostru şi alte scurte rugăciuni, făcându-mi cruce sub apă. Alex Doghy se plimba în cerc pe ţărm, rostind în suedeză, o rugăciune stranie, în care apărea des numele lui Crist. Pârjolit de soare, înalt, slab, cu bărbia tremurândă, mergea într-un ritm din ce în ce mai trepidant, până în momentul când, ridicându-şi mâinile în văzduh, scotea un ultim strigăt de triumf, aruncându-se în valuri şi înotând până la stânci.

Ritualul acesta se repeta în fiecare dimineaţă. Dacă se întâmpla ca Doghy să petreacă până-n zori de zi, atunci ritualul avea loc la apusul soarelui... Din pricina ritmului sacadat în care era rostită rugăciunea sa era greu de perceput pentru urechi străine. Nu m-am încumetat, pe tot parcursul acestor veri în care ne-am întâlnit, să-l întreb despre credinţa sa. Pot să vă spun doar că în timpul rugăciunii, pictorul dădea impresia că nu aude şi nu vede nimic din cele ce se întâmplă în jurul lui. Lumea materială îşi pierdea substanţa. Totul, începând cu stâncile şi oamenii care-l priveau cu nedumerire, avea consistenţa apei sau a aerului. El însuşi era ca un vârtej ce mişca nisipul şi valurile, ridicându-le, o dată cu cuvintele, la cer.

Mărturisesc că eram fascinat de înfăţişarea lui; rostindu-şi rugăciunea, trupul lui Doghy suferea o neaşteptată