Privesc imaginea de mai jos şi mă cuprinde o tristeţe fără seamăn: au creascut bălăriile pe fostul “Central” din Bănie, unde se adunau cîndva şi 40.000 de oameni! Trebuie că Ion Oblemenco, al cărui nume îl poartă stadionul, se răsuceşte în mormînt, după cum suferă acolo Sus şi poetul Adrian Păunescu, suporterul şi cîntăreţul nepereche al Craiovei Maxima. Fireşte, nu sînt singurii. Pe umărul Universităţii plîng milioane de fani alb-albaştri.
Craiova n-a retrogradat, ceea ce se putea îndrepta, pur şi simplu, s-a desfiinţat! Una dintre cele mai frumoase echipe din istoria modernă a fotbalului nostru, ba şi prima calificată într-o semifinală de cupă europeană, a dispărut! Practic, ea nu mai există şi, încă mai deprimant, nimeni nu ştie dacă şi cînd va renaşte. Promisiunile sînt vagi, iar viitorul incert.
Se cunoaşte cine a distrus-o. Înaintea tuturor, însuşi Adrian Mititelu, finanţatorul care, în încăpăţînarea lui fudulă, s-a crezut cel mai deştept şi cel mai descurcăreţ. Viaţa i-a demonstrat că nu e. Megaloman şi nechibzuit, el ne-a oferit dovada că pînă şi iubirea, cînd capătă forme aberante, poate ucide.
La fel de adevărat e însă că Federaţia şi Liga, forurile în măsură s-o ajute pe Ştiinţa sau măcar să încerce, au procedat exact invers. Au împins-o spre groapă, i-au dat brînci.
I-am auzit pe unii salutînd moartea Universităţii şi nu i-am înţeles. Nici măcar pe aceia, proveniţi din rîndul cluburilor rivale, care au duşmănit-o fie şi pentru că au invidiat-o. Din păcate, şi acestora le scapă un lucru esenţial. Anume că, o dată cu dispariţia Craiovei, n-a pierdut numai Craiova, ci întreg fotbalul românesc, mai sărac cu o poveste şi, mai important, cu o dragoste. Iar unde dragoste nu e, nici bucurie nu e.
Nu încetez să mă uit la fotografia arenei părăginite din Bănie, de care mă leagă multe dintre amintirile tinereţii, şi-mi stăpînesc
