Cele două filme, de fapt documentare de televiziune, pe care le-am făcut drept argumente vizuale pentru susţinerea intrării României în NATO (curat filme de propagandă) mi-au prilejuit contactul direct cu personaje politice de prin rang care altfel mi-ar fi rămas, probabil, inaccesibile. Pe ambele le-am realizat în cadrul redacţiei de televiziune "ProPatria" împreună cu fostul meu coleg de liceu la Şincai, Marian Dinu, devenit un excelent tehnician de televiziune polivalent. Primul a fost făcut în 1997, pe ultima sută de metri în cursa pentru NATO înaintea summit-ului de la Madrid, iar al doilea în 2002, înaintea reuniunii la nivel înalt al Alianţei de la Praga. Ambele aveau în esenţă acelaşi schelet persuasiv: imagini atent selectate pentru a susţine argumentele româneşti pentru aderare, care erau întrerupte de apariţiile mai marilor zilei de la Bucureşti, care se străduiau să fie cât mai convingători în limba engleză, ceea ce pentru unii chiar a fost o mare problemă.
De la filmările pentru filmul "România-NATO. Puterea destinului", după un scenariu de Sorin Encuţescu, (un ofiţer euro-atlantist elitist şi fost colaborator apropiat al ministrului Gheorghe Tinca) nu am prea multe amintiri, decât faptul că astfel am ajuns la Bruxelles şi am cunoscut câţiva oficiali NATO, ţepeni şi corecţi, chiar la ei acasă, ceea ce pentru un încă june ofiţer abia ieşit de câţiva ani de după Cortina de Fier, a fost o experienţă teribil de emoţionantă. Mai mi-aduc aminte de atracţia irezistibilă pe care Adrian Severin, ministru de externe, o avea faţă de camera de televiziune, (ajutat fiind şi de frumoasa sa consilieră de imagine Gilda Lazăr), de retorica perfect constantă, fie şi în engleză a generalului Constantin Degeratu (foarte tânărul promovat şef al Statului Major General) şi de faptul că în final toată lumea a fost mulţumită de filmuleţ, deşi nu am intrat în NATO. Am l
