Când priveşti la bălăcirea neruşinată din cocina în care epigonii au transformat România, nu poţi să nu-ţi reaminteşti de Eminescu şi să nu-l pomeneşti, citându-l: „Cum nu vii tu, Ţepeş-Doamne, ca punând mâna pe ei...“. Se spune că Eminescu este „universal“, că este „duhul românesc“. Se prea poate, însă pentru mine Eminescu rămâne, înainte de toate, cetăţeanul absolut. Cetăţeanul aflat mereu în luptă publică pentru drepturile sale şi ale naţiunii în care l-a rânduit Dumnezeu să-şi ducă existenţa, întotdeauna mărturisind lumina într-o lume a întunericului, într-o societate descompusă moral, în faţa unui stat corupt şi tâlhar. Promovat ca poet naţional, Eminescu este mai puţin cunoscut şi înţeles ca jurnalist politic. I-am adus în aceste zile un omagiu discret citind câteva rânduri din scrierile sale politice. Le împărtăşesc cu dumneavoastră şi vă îndemn să meditaţi. Eventual să vă şi întrebaţi: În ce Românie trăim? În România anului 2008? Or, cumva în România anilor ’70-’80 ai secolului XIX, când, în ziarele vremii, Eminescu scria parcă profetic: „Peste noapte şi prin surprindere am admis legiuiri străine, legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau Galiţia. Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potrivesc cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea m