Si mai da-o naibii de literatura!
Se poate trai si in afara ei.
(Radu Cosasu)
Acum mai bine de un secol, Balzac spunea ca nu cel care scrie despre sine e (mare) scriitor, ci inventatorul de lumi, demiurgul; practic, exercitiul mimetic nu trebuie facut in fata oglinzii, ci privind lumea printr-un ciob de fereastra. Decalajul fata de prezent e evident, insa un rewind, in timp real, prin istoria (literaturii) gloriosului secol al XX-lea, croit parca „in ciuda“ apoftegmei balzaciene, e un moft costisitor (sa-l consideram deja satisfacut, din ratiuni de spatiu). Sociologia literara dispune de suficiente resurse pentru a demonstra ca resuscitarea violenta a sensibilitatii moderne, criza/alienarea omului modern, pe fundalul schimbarilor galopante ale ritmului cotidian, sint de pus in legatura cu propensiunea evidenta pentru genurile subiectivitatii, multa vreme repudiate (considerate minore, facile, reziduuri romantice etc.), dar repuse acum in drepturi. Apogeul interesului pentru fictiunile eului (a carui motivatie trebuie cautata intr-o mai cuprinzatoare abordare antropologica si de studii culturale) poate fi localizat in anii ’80 (si dupa), odata cu aparitia hibridului numit autofictiune, un mic „monstru literar“ (Genette dixit!) care reconciliaza doua tipuri de pact, considerate distincte si neasimilabile de catre Lejeune.
Fecunditatea si diversitatea acestei duplicitati generice sint deja dovedite: practica literara depaseste si pare sa ignore, oricum, controversele din jurul termenului, cu toate diversele lui acceptii (altfel spus, uzajul n-a retinut nici una din definitiile autofictiunii, multumindu-se doar sa incarce acest neologism cu povara semantica a mai demodatului „roman autobiografic“). Ca e vorba de „fictionalizarea experientei traite“ (Vincent Colonna), de „fictiunea unor evenimente si fapte strict reale“ (Doubrovsky),
