Ce face ca o grupare literară să fie defunctă nu e împrejurarea că ea se încheie, fatalitate de care nimeni nu scapă sub unghi cronologic, ci detaliul drastic că autorii care au reprezentat- o îşi pierd atracţia.

E ca o slăbire a curiozităţii culturale provenită din trei cauze: fie constatarea că exponenţii ei sunt fără însemnătate, caz în are aveam de-a face cu o perimare ivită din defecte interne, fie proscrierea lor din motive extraliterare, cînd stigmatul e mai tenace decît axiologia, fie indolenţa unor contemporani la care pofta de a privi dincolo de epoca proprie s-a sleit. Cum ultimele două cauze sunt străine literaturii, efortul unui istoric literar e de reveni la autonomia criteriului estetic atunci cînd judecă secvenţe din opera unor antecesori ca cei din gruparea „Iconar“. Acesta e cazul lui Mircea A. Diaconu din Studii bucovinene, intenţia criticului sucevean mergînd spre o analiză a operei „iconarilor“ din care imprecaţiile ideologice să lipsească.

Şi cum opera nu apare din neant, ci din spiritul unei epoci, Mircea A. Diaconu aşază biografia „iconarilor“ în context, descriindu-le optica, idealurile şi scăderile. Prima ciudăţenie e că gruparea îşi trage numele de la o revistă a cărei viaţa efemeră, durînd numai trei ani (1935-1938), nu ar fi trebuit să se imprime în destinul onomastic al membrilor ei. Dacă totuşi a făcut-o este fiindcă titlul revistei, în ciuda scurtimii de apariţie, a pătruns în memoria contemporanilor ca o publicaţie distinctă. Apoi, raritatea cuvîntului aduce cu o hieroglifă strîngînd sub bolta fonetică un accent spiritual pe care Mircea Streinul, Traian Chelariu şi Iulian Vesper, ca să nu pomenim decît figurile emblematice ale grupului din Cernăuţi, şi l-au asumat cu bună-ştiinţă. „Iconar” e sigla de recunoaştere a unor talente care s-au adunat din nevoia unei transfigurări, aşa cum reiese din recenzia pe care „Însemn