Foto: Cristian Marcu Celebrul fizician Richard Feynman, chemat să cerceteze dezastrul navetei spaţiale Challenger din 1986, indica foarte clar în raportul său cauza accidentului, care era pur tehnică. Un foarte banal O-ring (garnitură) care închidea supapa rezervorului de combustibil solid s-a rigidizat la temperatura neobişnuit de joasă din ziua lansării, provocând scurgerea fatală de combustibil. Inginerii susţineau că accidentul a avut loc în limitele pro­babilităţilor calculate, în timp ce managerii proiectului au continuat să susţină că a fost un accident practic improbabil şi irepetabil. Opinia lui Feynman, din voinţă politică, nu a fost inclusă în raportul final al co­mi­siei oficiale de investigare a cazului, ci doar într-o anexă a acestuia. Dar acea anexă a avut de departe cea mai mare atenţie din partea media şi a publicului larg. Pentru că inginerii trăiesc în lumea faptelor, iar ma­nagerii trăiesc în lumea dogmelor politice.

Managerii se dovedesc a fi în eroare mult mai des decât greşesc inginerii. Pentru că dogmele politice pleacă din lunga istorie a declaraţiilor făcute de politicieni în scop pur po­li­tic. Realitatea însă ar trebui să aibă prioritate faţă de exerciţiul de PR (relaţia de comunicare cu publicul), căci natura nu poate fi păcălită. De aceea, autoritatea (prezidenţială, gu­ver­namentală, administrativă) nu trebuie să decidă în primă instanţă, ci realismul şi cerinţele realităţii. Să vorbim, prin urmare, despre ade­vă­ra­tul înţeles al riscului. Ideea că există evenimente care nu sunt nici ine­vi­ta­bi­le, nici intenţionale este prima dată enunţată de marele Cicero în secolul I î.Hr.

Astăzi vorbim despre evenimente aleatorii. În mod obiş­nu­it, oa­me­nii acceptă doar două stări: ori e şansă, ori are un înţeles. Adică no­ţi­uni care se exclud una pe alta. Re­pre­zentarea probabilistă a riscului e ris­cantă, căci modelul matemat