„Munca l-a făcut pe om, dar nici munca nu l-a omorât”, spune un proverb. Câți dintre noi ne-am spus, de-atâtea ori: „Ce mi-ar place să trândăvesc o țâră!”. Și chiar am lenevit. E lenea un păcat, așa cum e scris în scripturi? Sau o boală?
Puțini oameni știu ca tândalitul, arhetipul lenei la români, cel care ne-a dat personajul Tândală, partenerul lui Păcală, se trage din germanul tändeln, adică a flecări, a vorbi în dodii, a pierde vremea. Se spune că, în vremea domniei Habsburgilor, un târgoveț anonim neamț, izbit în cultura-i saxonă cu mai ludica noastra latinitate a exclamat, despre noi: „Wie sind diese tandeln!”, în timp ce, pe fundal, cântau cele opt variațiuni pentru pian ale lui Beethoven, „Tandeln und Scherzen”. „Gluma la o parte, cu excepția budismului, care pune preț pe timpul petrecut în nemișcare, meditând la obiecte abstracte, puține culte încurajează statul ca formă de practică placută!”, spune Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare, din București.
De ce-i dăm de muncă femeii? Să nu-i umble mintea la prostii!
Între păcatele capitale lenevitul are un loc de frunte, acedia, făcutul de nimic, atât de plăcut. Diavolul, zice-se, își face loc printre mâinile care stau degeaba deci cu cât mai mult travaliu, cu atât mai bună și mai limpede e conștiința omului. „Profesorul Romilă, de la Catedra de Psihiatrie a Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila București recomanda, la loc de frunte, terapia prin muncă fizică – ergoterapia – ca un remediu sigur la diverse maladii ale sufletului, nevroze mai mici sau mai mari. Folclorul psihiatric, cules de mine, cuprinde nenumărate constatări ale soților care și-au împins, postpartum, soțiile spre diverse activități ca să nu mai aibă timp doamnele să se gandeasca la toate subsolurile lumii”, zâmbește psihiatrul. Adică, dă-i ceva de lucru femeii, să n-aibe timp să se gândească la prostii!