În universităţile occidentale, orice lucrare personală este cerută  şi în variantă electronică pentru a se putea testă din punct de vedere al plagiatului cu ajutorul unui soft special. Dacă se găsesc mai mult de trei rânduri plagiate, autorul respectiv este îndepărtăt din universitate. Când se va adopta şi în România această metodă ? Oare instituţiile de învăţământ superior şi experţii lor vor mai continua să se compromită susţinând că valoarea lucrărilor de licenţă, masterat sau doctorat nu este alterată de plagierea grosolană ? Singura definiţie a plagiatului din legislația națională este cea din menționată în Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare aşa cum a fost modificata prin OG nr.28/2011: “plagiatul – expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiintifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale”. Plagiatul are două valenţe importante. Pe de o parte, este un furt intelectual la care face referire Legea nr.8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Pe de altă parte, este vorba de o înşelăciune produsă de cel care foloseşte “texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiintifice” din lucrarea originală a altcuiva şi le prezintă ca personale în scopul de a obţine diverse avantaje. În cazul unui plagiat, păgubitul nu este numai autorul lucrării originale care îşi vede lucrarea folosită de altcineva, fără a beneficia de aprecierea publică la care este îndreptăţit şi de avantajele pe care lucrarea sa i le-ar putea aduce. Păgubiţi sunt şi instituţia care ar acorda un avantaj nemeritat plagiatorului, diminuând