S-a stins de tânăr. Avea 39 de ani, cât Eminescu, în ultima clipă de viaţă; n-avem de unde şti dacă s-a mai putut bucura de marele eveniment al jumătăţii de secol XIX românesc, Unirea Principatelor. Scriitorul Alecu Russo a fost secerat de tuberculoză, la Iaşi, pe 5 februarie 1859, după ce zăcuse aproape un an măcinat de boala care îl omorâse pe Nicolae Bălcescu, în 1852, şi care avea să mai facă, la scurt timp, două victime din aceeaşi stirpe a geniilor: Ciprian Porumbescu şi Iulia Hasdeu. Îndeobşte, cunoaştem, despre Alecu Russo, poetul, prozatorul, eseistul, memorialistul şi criticul literar, ideolog al generaţiei de la 1848, două lucruri importante: el este cel care a cules balada Mioriţa şi tot el a scris poemul Cântarea României (volum tipărit anonim şi nerevendicat, vreodată, explicit, de Russo, care a furnizat, astfel, unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară). Văzuse lumina zilei în Basarabia, probabil la Străşeni, nu departe de Chişinău, într-o casă boierească pierdută, astăzi, ca multe altele, sub tăvălugul vremurilor. Îl chema, după tată, Rusu, dar, în contact cu lumea francofonă a Genevei, unde şi-a făcut studiile comerciale, şi-a schimbat numele în Russo, la fel ca, mai târziu, o pletoră de ioneşti şi popeşti emigraţi în Vest. Îl aflăm, în 1840, în Moldova, călătorind pe Valea Bistriţei şi în Munţii Neamţului, unde culege legende şi poezii populare. Scrie piese de teatru şi primele critici literare. Deranjează, prin atitudinea sa, ocârmuirea şi este surghiunit la Mânăstirea Soveja, în Vrancea. Chair dacă balada Mioriţa ar fi fost, oricum, culeasă de un folclorist, Russo are meritul de a fi făcut acest lucru mult mai devreme; surghiunul lui la Soveja a fost, poate, plata simbolică pentru scoaterea la lumină a unuia dintre textele fundamentale ale românilor. Scriitor “paşoptist”, prieten cu marile voci ale timpului – Bălcescu şi Alec