Două decenii de la consumarea unui eveniment fondator par o perioadă lungă. Nu-i, totuşi, nevoie să apelăm la istoria mentalităţilor pentru a constata că nu-i aşa. Raportarea noastră la comunism continuă să fie, în general, una afectivă. Iar afectul are puterea de a anula faptele sau, cel puţin, de a le semnifica uneori aberant. La două decenii de la căderea comunismului, există două surse ale semnificaţiilor comunismului românesc. Una este cea a experienţelor directe, nefericite, dramatice şi tragice (în cea mai mare parte), respectiv fericite (o minoritate astăzi încă destul de vocală). Alta este dată de un travaliu teoretic, el însuşi învestit cu sensibilitate, dar care-şi arogă o responsabilitate superioară. Este vorba despre discursul intelectual. Pentru a avea o istorie a comunismului – cum este cea a lui François Furet, de pildă – e nevoie de o distanţă pe care nu doar trecerea timpului o conferă, ci şi caracterul celui care scrie pentru a nara sau a teoretiza. Noi sîntem, fiecare dintre noi, nu doar intelecte în acţiune, nu doar raţiuni în acţiune, ci şi (foarte adesea, vai) sensibilităţi în acţiune. În situaţia unui discurs memorial, sinceritatea (sau reuşita tehnicii sincerităţii) e o virtute, pentru că scopul acestui discurs este autentificarea unei trăiri. În situaţia unui discurs intelectual, categoria sincerităţii, inoperantă, este înlocuită cu aceea a onestităţii, iar calitatea demersului stă în responsabilitatea autorului. Patetic, filozofic adesea inconsistent, Albert Camus a fost unul dintre intelectualii europeni care, imediat după 1945, au insistat mereu asupra responsabilităţii discursului intelectual. Din România, l-aş numi pe Radu Cosaşu. O motivaţie afectivă Există multe momente în care, însă, sensibilitatea – şi un anume narcisism care reprezintă lotul comun al celor care publică – umbreşte responsabilitatea. Exemple sînt cu duiumul. Da