Am fost la Berlin chiar pe 9 iunie, când se împlineau 100 de ani de la moartea dramaturgului Ion Luca Caragiale.

L-am comemorat cu un spectacol împreună cu celebrul Madrigal, evident întinerit.

Nenea Iancu la Berlin a murit. Şi greu, după cinci luni, a ajuns în ţară şi odihneşte lângă Eminescu, Slavici şi Delavrancea.

Berlinul e un oraş majestuos, bine desenat şi calm.

În Berlin se oficiază zilnic 3.000 de evenimente culturale. Dar nemţii sunt foarte interesaţi de muzică, teatru, literatură, dans. Şi totuşi?

Am avut spectacol într-o sală mare, cu 400 de locuri, o sală rece şi serioasă. Cum am pus piciorul pe pavajul berlinez, m-am însoţit cu frica. Ce fac eu? Madrigalul cântă Mozart, Bach, Liszt, dar eu?

Nene Iancule, ajută-mă! Şi m-a ajutat. Sala a fost arhiplină. Studenţii, ca-n toată lumea, au stat pe scări.

Frica mă năucea şi gândurile zburau în mintea mea cu o rapiditate atomică, pentru că mai mult de jumătatea publicului era germană. Aveau în mână un program cu traducerea.

La prima intrare i-am văzut uitându-se pe text. Dar de la al doilea număr bateau din picioare în felul lor nemţesc. Aplaudau la text. Mulţumesc, nene Iancule! A fost o reuşită. O mare înclinare în faţa Ion Luca Caragiale şi a Cristinei Hoffmann, directoarea Centrului Cultural Berlin şi a ambasadei române de la Berlin şi ambasadorului.

Uite câţi au pus umărul pentru această comemorare creştinească reuşită, dar care putea să nu iasă.

Am fost fericită, şi a doua zi m-am plimbat prin Berlin.

Ştiaţi că un sfert din Berlin e pădure, parcuri pline de pomi seculari şi fiecare pom are o tăbliţă cu un număr, ca un paşaport. Fiecare frunză e îngrijită.

Frica mă însoţea severă.

M-am bucurat mult de reuşită, dar când am intrat în realitatea mea de fiecare zi... Primul lucru pe care l-am văzut a fost spectacolul lui Alexand