Şi la sfîrşit, Jeffrey Ruckman, musicien extraordinaire , mi-a spus: "Să nu sufli o vorbă nimănui despre asta!". "Asta" din propoziţie era Kansas City, un loc destul de mişto, dacă eşti un vagabond în căutarea unui ascunziş încă-ieftin pentru frustrările tale artistice. În KC găseşti clădiri uriaşe din cărămidă roşiatică, în care locuiesc varii artişti neadaptaţi şi harnici - da, Dorothy, pentru că sîntem în Midwest, chiar şi neadaptaţii muncesc din greu! Aceste hale uriaşe stau cot la cot cu concernele industriei uşoare încă-duduitoare şi cu birourile fostei vechi economii. Trenuri de marfă trec prin chiar inima zonei depozitelor, Bottoms, cu hurducături şi zdrăngăneli care, crede Jeffrey, îi vor ţine departe pe constructorii de cartiere pentru parveniţi. Eu sînt sceptic. După cîte am văzut eu în America urbană postmodernă, chestii precum trenurile zdrăngănitoare sînt vîndute ca "pline de farmec". Dar, e drept, marfarului după care am aşteptat noi i-a luat cam o oră să treacă. Ceea ce e cam mult "farmec". Dar odată trenul trecut, ne-am trezit în mijlocul unui festival boem pe nume "Cultura sub asediu", care constă din nopţi întregi de exprimare a dezgustului raţional faţă de Cenzură. Cenzura, ca şi Globalizarea, a suferit multe mutaţii comparativ cu acele zile ale simplităţii cînd National Endowment for Arts tăia fondurile pentru Chriştii Urinînd şi alte astfel de opere. Cenzura nu mai este singura provincie a birocraţilor. Întreaga mega-maşinărie a industriei de entertainment a ieşit la luptă ca să pună la pămînt pădurile luxuriante ale exprimării libere. Editurile se află în mîna a mai puţin de o duzină de corporaţii. Şi media au tot mai puţin de o duzină de proprietari. A încerca să scoţi pe piaţă opere complexe, critice la adresa Establishmentului înseamă să înoţi împotriva curentului în fluviul prostiei. În Midwest, protestul e o chestie serioasă. Cînd l