Am avut trei perechi de bunici. Mă mândresc cu o situaţie care nu este nici pe departe o realizare personală. Nu am contribuit cu nimic, dimpotrivă, doar am primit. Dar am rămas un copil care a avut şase bunici şi se simte asta.
Cei din partea mamei trăiesc amândoi, sunt singurii pe care îi mai am. Pentru aproape oricine altcineva, doi bunici sună rezonabil, dacă nu chiar perfect. Cunosc oameni care nu au avut nici doi în viaţa lor. Pentru mine, doi înseamnă că am pierdut alţi patru.
ŞI TATĂ, ŞI EROU
Primul copil al Aureliei şi al lui Asanache a fost tata. L-au botezat Nicolae, după unchiul său, căsătorit cu sora Aureliei. Când tata avea şapte ani, Nanu şi Florica l-au adoptat pe Nicuşor, fiind singurul lor copil. Din naş, Nanu i-a devenit tată şi erou, iar Florica a unit titlurile de naşă şi mătuşă în cel de mamă. Tata a crescut cu toţi cei patru părinţi ai săi şi doi fraţi în aceeaşi curte mare de pe Rudului, o stradă din Ploieşti la capătul căreia se află închisoarea şi astăzi. Dintre cei şase bunici, doar cu Nanu n-am amintiri. Şi din toţi şase, pe Nanu l-am iubit cel mai mult, pentru că l-am iubit prin tata.
CARTOFI CĂRAŢI CU UN DODGE BROTHERS
Nanu s-a născut în 1902, într-o familie de machidoni care a venit de la Moscopole la Bucureşti, într-o casă de pe 13 Septembrie. Casă pe care tata a vândut-o în ’92. Din banii obţinuţi pe ea, ne-am cumpărat o Dacia Berlină albă, prima noastră maşină. Atunci tata avea 43 de ani şi era prima lui maşină după ce a murit Nanu.
Cu exact zece ani înainte, tata vindea ultima maşină rămasă lui de la Nanu, un Dodge Brothers. L-a vândut unui ţăran care avea nevoie de o maşină mare cu care să-şi care cartofii. A fost nevoit să o vândă, era prea mare, prea bătrână şi nu avea suficienţi bani să o întreţină. Astăzi îi pare rău că a făcut asta, trebuia să păstreze. A apucat să o plimbe pe mama cu Dodge
