Ceea ce mi se pare absurd astazi, la fix doua decenii de la revolutie, este faptul ca adevarul, desi vizibil pentru cine poate pune cap la cap diferitele documente si informatii mai curind scurse decit sistematic facute public, este in continuare ocultat din interes. Dat fiind ca rubricuta mea pica in aceasta saptamana chiar pe 22 decembrie, ar fi fost de asteptat sa scriu un articol pe care sa il intitulez Dupa 20 de ani. Nu am s-o fac, macar pentru ca, in cazul meu, cei 20 de ani ar insemna cu 4-5 ani mai mult decit jumatate din viata de pina acum. Eram un copil la revolutie si nu pot pretinde ca pricepeam ceva. Prin urmare, nu ar fi corect nici sa fac pe precocele sau pe istetul si sa pun in balanta ce a fost cu ce este. In mintea mea, este mult mai vie amintirea vremii frumoase de afara si a partidei de fotbal pe care am incins-o pe 22 decembrie 1989 decit ceea ce se petrecea in tara. Daca initial am simtit o mare confuzie, dupa aceea am devenit un fel de Gavroche de Cobadin, care si-a restrins insa reactiile doar in fata televizorului; primul gest a fost ca, atunci cind l-am vazut pentru prima oara pe micul ecran alb-negru pe Ion Iliescu, sa protestez luindu-l la tinta cu niste sageti terminate fatal in ventuze, pe care le lansam cu ajutorul unei arbalete primitive din plastic, primite, cu ocazia sarbatorilor de iarna, din partea sindicatului IAS-ului unde lucra tatal meu. Nu stiu ce era atunci in capul meu, dar nu il puteam suporta pe cel care, mi se parea, statuse la pinda pentru a ii lua locul celui care, stiam, doar, de cind deschisesem ochii, construise atita si facuse atitea pentru patrie. Ion Iliescu mi se parea un tradator, un personaj profund atipatic, care se bucura de nenorocirea altuia. Un parvenit, ceva de genul asta. In ochii alor mei, tin minte, el trecea drept un comunist ceva mai luminat. Oricum, bucuria ca scapasera de Ceausescu era atit de mar