Pe locuitorii din preajma frontierei de vest a României îi despart nu numai o graniţă de stat, ci în primul rând gradul de civilizaţie şi grija pentru propriile case şi pentru domeniul comunităţii. Sursa: Adrian PîclişanSursa: Adrian Pîclişan

1 /.

Românii şi ungurii care locuiesc de-o parte şi de alta a frontierei de vest trăiesc o realitate paralelă. Îi despart mai puţin de 10 kilometri. Vorbesc limbi străine, dar înţeleg, fiecare, vorba celuilalt, pentru că, la aşa o distanţă infimă, limbajul se contopeşte.

Ceea ce-i desparte cu adevărat este civilizaţia. Gazonul din faţa casei unuia lasă loc, în cealaltă ţară, unor bălării ruşinoase, asfaltul neted se transformă în gropi şi pământ, faţadele spilcuite devin, peste graniţă, igrasii şi tencuială picată.

De-o parte şi de alta a frontierei, realitatea e diferită de la felul în care creşte iarba, până la animalele sălbatice care sunt mai multe, mai grase şi mai vioaie la unguri, în timp ce în România ai spune că nişte oameni flămânzi au prins şi iepurii, şi căprioarele şi le-au mâncat.

Chiar dacă în ambele sate trăiesc oameni simpli, care-şi văd, teoretic, de propriile gospodării, cu ceva grădină în spatele curţii, cu câteva animale în poiată, satul românesc a împietrit undeva după război, în timp ce satul unguresc a ţinut, cu paşi abili, trendul veacului al XXI-lea. Pe case vezi aparate de aer condiţionat, ferestre izolante, termopan cu canaturi din lemn. Nu e casă fără o cutie galbenă în gard, ceea ce reprezintă primul semn al civilizaţiei: prezenţa gazului metan. Nu poţi vedea casă neîngrijită. În fiecare an, ungurii îşi bibilesc faţadele ca să arate bine: le zugrăvesc, le curăţă de praf şi au grijă să nu se strice.

Vorbim despre realitatea unor oameni care locuiesc la graniţa României cu Ungaria, unii la Cenad, în România, alţii în Kiszombor, pri