Dupa o jumatate de secol de la aparitie, cartea lui Hugo Friedrich Structura liricii moderne ramane inca, pentru multi, Evanghelia poeziei actuale. Dar, ca in orice naratiune sacra, patimile modernistilor cunosc multiple deformari sub lupele docte ale teologilor.
Unde mai pui ca, din cand in cand, mai apare, daca nu neaparat vreun Areopagit, macar un Mel care sa vina cu propria versiune a povestii. Glosele pe marginea "schimei" lui Hugo Friedrich numara astfel un lung sir de apologeti, dar si o cohorta de eretici si schismatici, de la H.R. Jauss si Paul de Man pana la Nicolae Manolescu si Stefan Aug. Doinas.
Daca e sa ne luam dupa titlul cartii sale (Poeti ai transcendentei pline*), Aurel Pantea e un schismatic moderat, care nu pune in discutie dogma, ci interpretarea ei. E vorba, in fapt, de o lectura polemica a lirismului modern, efectuata in opozitie cu celebra expresie "transcendenta goala" pe care o propune romanistul german. Punctul de plecare al cartii lui Aurel Pantea se afla in distinctia pe care o face Paul Ricoeur intre "interpretarea ca exercitiu al suspiciunii" si "interpretarea ca recuperare a sensului". Preferinta eseistului roman merge, in mod evident, catre o "hermeneutica instaurativa", pe care o echivaleaza in planul metodelor critice cu psihocritica, tematismul si fenomenologia imaginarului.
Dupa cateva excursuri pertinente prin teoriile lui Mauron, Bachelard, Beguin, Richard si Poulet, Aurel Pantea isi alege drept coordonata definitorie relatia poeziei cu visul si cu reveria si incearca sa-si confirme teza pe operele poetice ale lui Eminescu, Macedonski, D. Anghel, Mateiu Caragiale, Gellu Naum, Emil Botta, Radu Stanca, Leonid Dimov si Emil Brumaru. Acestia ar fi, dupa Aurel Pantea, "poeti ai transcendentei pline", carora limbajul poetic le ofera "o salvare provizorie de indeterminat (...), o mantuire in limitele deschise a
