Recomandîndu-se drept o „vietate-înfricoş ată stînd pitită într-un crîng” şi chiar „un hipopotam al mainimicului”, Ioan Moldovan se situează la antipodul grandilocvenţei, nu o dată transcrise pe portativ uranic, al generaţiei şaizeciste pe care o succede la un rezonabil interval biologic.

E vorba de o cu totul altă strategie a poeticii, dar fără doar şi poate şi de o structură morală diferită, care preferă a fora în sine şi a apela la o recuzită minimală, precum un pariu cu materia exploatată ostentativ economicos. Nimic teatral, gesticulant, clamoros în acest discurs ce decurge în surdină, propunîndu-şi a rezona nu pe scenă sau în agora ci în intimitatea unor afinităţi de sensibilitate. Nu adeziunea furtunoasă, similipolitică o solicită, ci vibraţia unei consubstanţieri în maniera discret-rafinată a unor coincidenţe lăuntrice. E ca o convorbire cu voce scăzută, într-un local cu puţină lume, între doi prieteni ce-şi fac confesiuni pe care le resimt esenţiale. Oricît de impozant, de ispititor pentru alte condeie, nesemnificativul e dat la o parte în favoarea unei simplităţi transparente a purei vibraţii lirice. Cu o specioasă conştiinciozitate, Ioan Moldovan îşi asumă un program de viaţă burghez: „Beau apă mă culc la loc merg înainte / Nu mă mai doare nici unicul dinte / Sunt teafăr şi foarte cuminte” (Beau apă, mă culc). Deşi sub crusta acestei existenţe standard se percepe neantul: „Ah gustul de ghips al zilei şi-al nopţii / Încă-l mai pot înghiţi / Doar că mă fac a nu şti” (ibidem). Însă poetul preferă a afecta o indolenţă, un calm lenevos ce neutralizează dramatismul, aidoma acelor mişcări reduse ale toreadorului în arenă, în faţa pericolului, care frizează uneori imobilitatea. Marile teme precum raportul efemerului cu durata, îmbătrînirea, angoasa sfîrşitului sunt tratate cu o seninătate ce dă impresia unei dezamorsări: „Facem ce facem şi pierim